Resurse

Când mama unui client de 7 ani mi-a spus că lui L. îi place să vină la terapie pentru că „terapeuta lui știe să se joace ca lumea”, m-am bucurat sincer. În acel moment, am simțit că și propriul meu Copil interior a fost recunoscut și valorizat. 

Apoi, mama a continuat: „Eu și soțul meu nu mai știm să ne jucăm. Parcă am uitat cum se face și abia acum învățăm din nou.” 

Mărturisirea ei m-a făcut să mă gândesc la cât de ușor poate jocul să dispară din viața adulților. Între responsabilități, liste interminabile de sarcini și ritmul alert al fiecărei zile, este firesc ca spontaneitatea să fie înlocuită de grijile cotidiene. 

Puii de om, ca oricare alți pui, vin pe lume cu un instinct de a se juca. Jocul este limbajul lor natural, modul prin care descoperă lumea, învață, își exprimă emoțiile și construiesc relații. Atunci când adulții din jur nu participă la joc sau nu îi încurajează, există riscul ca această spontaneitate să se disipeze treptat. 

În acest articol vom explora de ce jocul este atât de important pentru dezvoltarea copilului și pentru relația părinte–copil. De asemenea, veți descoperi șapte recomandări practice care vă pot ajuta să redescoperiți bucuria jocului împreună. 

Beneficiile Jocului când ești mic sau mare

Când adulții petrec timp jucându-se împreună cu copiii lor, are loc un schimb de beneficii: 

1. Jocul împreună ajută la consolidarea unor relații armoniase și la întărirea atașamentului între membrii familiei, hrănind rezervorul emoțional al fiecăruia,  

2. Prin intermediul jocului, dezvoltăm abilități de rezolvare de probleme, testăm idei noi, explorăm imaginația, îmbogățim vocabularul, învățăm reguli, așteptăm să ne vine rândul, colaborăm, împărțim și empatizăm cu emoțiile celorlalți.  

3. Când copiii se joacă cu adulții lor, au ocazia de a fi văzuți și de a primi recunoaștere pentru propriile competențe, conducând la dezvoltarea încrederii în sine.  

Ce să facem când ne jucăm

1. Ne lăsăm purtați de imaginația copilului 

Primul pas pe care e nevoie să îl facem pentru a da frâu liber jocului, este să ne lăsăm conduși de copii. E adevărat că jocul este o oportunitate de învățare, însă uneori, putem cădea în capcana de a îmbrăca rolul profesorului în timpul jocului, și nu al unui participant la joc, de teamă să nu ratăm ocazia de a-i învăța ceva.

Sunt de evitat lecțiile despre cum se construiește castelul perfect, cum se îmbină corect piesele de puzzle, care e ordinea în camere pentru mobilierul de jucărie din căsuța de păpuși, cum se respectă instrucțiunile la virgulă, șamd.. Riscăm să transformăm jocul într-o activitatea mult prea organizată, riguros structurată, cu multe comenzi și instrucțiuni, din care, la final, niciunul dintre jucători nu pleacă bucuros.  Cel mai bine este să ne relaxăm, să ne păstrăm curiozitatea și să ne lăsăm conduși de imaginația copilului. E rândul său să ne spună ce și cum să facem sau să le imităm acțiunile. Vom fi surprinși să vedem că jocul capătă profunzime, conducând copilul la a începe să experimenteze cum să gândească independent și cum să își dea seama singur de consecințele propriilor acțiuni. 

2. Avem răbdare chiar dacă jocul se repetă pentru a 100+ oară

Când cei mici se joacă, tind să repete iar și iar aceeași activitate, uneori până la epuizare. Citim aceeași poveste de zeci de ori? E ziua cârtiței când găleata cu Lego se răstoarnă la câteva minute după ce am strâns-o? Ridicăm pentru a nu-știu-câta oară același obiect de pe covor, ca mai apoi să fim martori cum zboară din nou pe podea?

E de înțeles că pentru multe persoane adulte, repetiția este plictisitoare și e ispititor să grăbim introducerea unei noi idei sau al unui element în cadrul acestui joc. Cu toate acestea, copii au nevoie de repetiție și de practică până când stăpânesc o nouă abilitate și devin încrezători în ei. De aceea, dacă introducem prea repete o nouă activitate sau un nou element ca să mai „piperăm” sau diversificăm puțin, există riscul să îi facem să se simtă incompetenți, frustrați și/ sau temători că nu se ridică la nivelul așteptărilor noastre. Să culegem roadele de pe urma răbdării de care dăm dovadă – jocul repetat susține dezvoltarea capacității de atenție și ajută la concentrarea în sarcină pe o perioadă de timp mai îndelungată.

3. Respectăm etapa de dezvoltare a copilului

Chiar dacă, cu bună intenție, ne dorim uneori ca cei mici să îmbrățișeze hobby-urile noastre sau vreun joc despre care am auzit că dezvoltă cognitiv și asigură succesul încet, dar sigur al unei cariere științifice, este nevoie să avem în vedere etapa de dezvoltare în care se află copilul. Atunci când copilul nu manifestă interes pentru un anumit joc sau activitate de care nouă ne e tare dragă, e ok.

Probabil că vom fi puțin dezamăgiți și vom căuta o altă activitate care îi stârnește un mai mare interes. Mai important este să îi acordăm copilului timp să gândescă, să exploreze și să experimenteze. Și ce dacă jocul de cărți devine recuzita simbol a unor bilete de film într-un joc de rol?  

Putem testa interesul copilului pentru activitatea sau jocul pe care dorim să îl îmbrățișeze după ceva timp, lăsându-l să aleagă între două variante – activitatea propusă de noi sau cea preferată de el.  

 4. Ne reglăm spiritul competitiv

Încercăm să ne stăpânim spiritul competitiv, pentru a nu transforma jocul într-o ocazie prin care să le arătăm că noi știm mai multe. Uneori, este posibil să considerăm că dacă ne arătăm adevărata față competitivă, îi învățâm pe copii ce înseamnă să pierzi. Această lecție morală nu prea își are loc când ne jucăm. Cu siguranță, viața ne va da alte ocazii, din alte aspecte, pentru această lecție.

Pentru copii, jocul este probabil singura activitatea legitimă în care au posibilitatea de a deține controlul, și unde, în anumite limite, pot și ei să impună reguli. Aici, în joc, e locul unde să le permitem să vină cu noi reguli pe care noi, adulții, să le urmăm. Adică să îi lăsăm să câștige? Depinde de joc. E o ideea bună să ne amintim de etapa de dezvoltare.  

5. În joc, orice e posibil

În jocul imaginativ al copilului, caii au voie să zboare, iar mașinile să vorbească. Chiar dacă noi, cu mintea noastră coaptă, știm că așa ceva nu vezi în realitate, păstrăm pentru noi criticile, judecățile sau contrazicerile cu care ne-am grăbi să invadăm imaginația copilului. Nu destinația finală, ci însăși călătoria este mai de seamă; astfel, e mai important să încurajăm efortul copilului și abilitățile pe care le crește: cât de atent este, cu câte detalii a desenat, cât de bine a colorat în interiorul conturului, ce frumos îi stă unei pisici cu blană verde.  

La toate aceste observații pozitive, rămânem autentici! Oricât de mic, copilul simte când îi vorbești din inimă și când îi vorbești „din cărți”. Și e adevărat că poate pentru mulți dintre noi, adulții, ne vine greu să spunem ceva bun, deși ne dorim din toată inima să facem așa. Poate că ne este dificil pentru că, la rândul nostru, nu avem internalizat un discurs pozitiv, ci mai degrabă unul critic. Dacă e așa, există totuși speranță și nu e ireversibil!

Pentru început, exersăm și încercăm să găsim ceva ce ne place că face copilul tău, indiferent cât de mult sau puțin semnificativ este. Oare reușim să facem acest lucru la fiecare două – trei minute? E ok, dacă nu ne iese din prima. Important e să exersăm discursul pozitiv atât pe copii, cât și pe noi înșine. Cu timpul, ne va veni mai ușor, ca orice limbă străină.  

6. Mai ușor cu întrebările 

Uneori, tot cu intenția de a ne învăța copiii, avem tendința de a adresa o sumedenie de întrebări în timpul jocului – „Ce animal e acela?„, „Cum face?„, „Ce formă e?„, „Ce culoare?„, „Ce mănâncă?„, „Unde crește?„. Asaltul de întrebări, chiar dacă urmărește să încurajeze exprimarea copilului, este posibil să vină cu reversul medaliei și să îl reducă la tăcere. Pentru că nu mai e despre joacă, ci despre ipostaza în care trebuie să performeze de dragul nostru, al adulților. Mai mult decât atât, dacă la finalul unui răspuns, adesea absorbiți de corectitudine, uităm să oferim o apreciere pentru că s-a format un dialog între noi și copil, îi vom lăsa impresia că nu suntem atenți și interesați de răspunsul primit. Cui îi place să inițieze o conversație cu cineva care doar interoghează?  

O idee mai bună, în locul întrebărilor, ar fi să descriem ceea ce vedem. Ne imaginăm că suntem un comentator sportiv la cupa mondială de fotbal și punem în cuvinte ceea ce observăm în jocul copiilor. Onomatopeea poate fi un deliciu pentru cei mici! Sunetele care imită un obiect în cadere, o mașină de curse,  mieunatul unei pisici pe diferite voci, în concordanță cu situația descrisă din joc, vor stârni râsul și vor îmbunătăți vocabularul unui copil.  

Descrierea acțiunilor din jocul unui copil îl vor ajuta la înțelegerea unor noțiuni mai abstracte (precum prepoziții ca pe, în, sub, în fața, în spatele, dreapta, stânga) și, de asemenea, la dezvoltarea capacității de atenție. Atunci când identificăm, numim, descriem o emoție, îi ajutăm pe copii să asocieze starea de spirit cu cuvântul care descrie emoția respectivă. Astfel, prin joc,  copilul va învăța și va reproduce ulterior, într-un context din lumea reală, emoțiile, gândurile și experiențele pe care le trăiește. Când copiii au vocabularul emoțiilor înmagazinat, acesta va fi un real beneficiu și pentru adulți, pentru că vom avea mai la îndemână înțelegerea lui. Este util să identificăm și să numim atât emoțiile pe care copii le pun în scenă, cât și pe ale noastre când îi vedem angajați în bucuria jocului. Încet, încet, acesta va deveni un model de exprimare și în situațiile sociale din interacțiunea cu alți copii. Dacă i-am încuraja pe copii să le ofere un compliment altor copii, prietenia s-ar lega mai repede. 

7. O doză mică de frustrare, face bine la vremea ei

De asemenea, nu ne grăbim să sărim în ajutorul copilului când vedem că nu îi reușește o activitate. O anumită doză de frustrare pe care copilul o resimte, poate fi eficientă.

Putem în schimb să oferim suficient ghidaj, încurajare și suport cât să îl menținem în continuare interesat de joc. Dar nu cât să îi furăm sentimentul și oportunitatea de reuși singur. Chiar dacă, uneori copiii ne cer ajutorul, nu înseamnă neapărat că și-l doresc cu adevărat. Mesajul real din spatele poate fi nevoia de a primi atenție.

Înainte de a sări de pe canapea cu soluția pregătită, tragem aer în piept și îl rugăm să ne spună cu ce l-am putea ajuța, ce nu îi iese. Ascultăm și nu intervenim,  venim cu o sugestie și îl/o asigurăm că știm că se poate descurca și singur/ă. 

Ce facem dacă jocul nu ne place

Uneori este posibil să observăm că nu ne place comportamentul copilului nostru pentru că țipă, aruncă jucăriile, e pe cale să se pună pe el/ea sau pe alții/ altele în pericol. În cazul în care comportamentul poate fi ignorat, ne întoarcem atenția spre un alt obiect ca și cum ar deveni mult mai interesant. Dacă suntem martori unui comportament distructiv, joaca ar trebui să fie oprită, adăugând o simplă explicație precum „Atunci când arunci cuburile, oprim jocul” sau „Nisipul stă în cutie, altfel ne oprim.”

În cazul în care ne temem să ne implicăm în joc, pentru că vor fi proteste când încercăm să ne retragem, soluția ar fi să pregătim copilul dinainte cu un simplu „În 5 minute eu ma voi retrage din joc”, după cele 5 minute, ne putem ridica, mulțumi și aprecia pentru joacă, și pleca mai departe. Da, probabil că vor fi proteste, însă cu timpul copilul va înțelege și respecta. Protestele pot fi o dovadă de iubire, pentru că i-a plăcut mult că ne-am jucat împreună. Uneori, putem negocia timpul „Este nevoie să mă retrag în curând. Ești ok dacă mai rămân 5 minute sau 10? Cât ai avea nevoie?”

Joaca bună ferește primejdia rea pentru că oferă copilului șansa de a se exprima, de a reduce sentimentele de furie, frică, frustrare acumulate, ferind în schimb experiența de a fi în control, a explora soluții și a-și explica lumea în care trăim.

Dacă simți că ție sau familiei tale v-ar prinde bine sprijin în regăsirea acestei legături prin joc, sau în alte aspecte ale relației cu copilul tău, programează o primă ședință — sunt aici să vă însoțesc.

Bibliografia care a stat la baza acestui articol

• Solter A., (2018), Copiii noștri, frumoși și sănătoși – Cum să te vindeci prin joc, râsete și lacrimi, Edit. Herald, București
• Webster Stratton C., (2006), The Incredible Years – A troubleshooting guide for Parents of Children Aged 2 – 8, Edit. Incredible Years, Seattle, USA